„Într-o zi pe când stăteam jos şi citeam, am auzit murmurându-se şi cântându-se. Sub un copac erau trei bărbaţi, trei femei şi un copil. Unul dintre bărbaţi se putea observa clar că era conducătorul lor, iar una din femei ţinea în braţe copilul. Conducătorul zornăia pietricele într-o tigvă şi cânta o rugăciune. A stropit cu apă din tigvă atât copilul, cât şi mama şi i-a dat copilului o bucată de cărbune. Mai târziu l-am întrebat pe acel bărbat: «ce făceai acolo?» El mi-a răspuns: «noi, poporul Pokot, vorbeam cu Dumnezeu, rugându-l să vindece acel copil bolnav». L-am întrebat: «vorbeai cu Dumnezeul Pokot sau cu Dumnezeul europenilor?» Conducătorul a zâmbit şi mi-a spus: «Este un singur Dumnezeu». Apoi i-am spus: «acum avem un cuvânt pentru religie, care este a vorbi cu Dumnezeu». L-am întrebat: «care este numele rugăciunii care ai rostit-o?» El a spus: «binecuvântare pentru un copil bolnav»”[1].După o evoluţie strălucitoare din perioada primelor sale veacuri, creştinismul din Africa a cunoscut două mari încercări: este vorba mai întâi de sciziunea ortodocşilor copţi, etiopieni şi alţii, după Sinodul IV Ecumenic de la Calcedon, iar pe de altă parte de stăpânirea islamică începută din secolul al VII-lea. Astfel, deşi se intitulează ca Patriarhie a întregii Africi, Patriarhia Alexandriei nu a putut, datorită acestor evenimente, să aducă o contribuţie remarcabilă în misiunea de încreştinare din Africa. De aceea răspândirea credinţei ortodoxe printre indigenii africani rămâne un fenomen ce poate fi consemnat doar de la începutul secolului al XX-lea. Reprezentanţii ortodocşilor de culoare au început să călătorescă prin Europa şi America pentru a lua contact cu Bisericile ortodoxe de acolo şi pentru a le cere sprijinul[2].Există o tendinţă ca creştinismul african să fie tratat doar în contextul misiunilor creştine. În Africa, creştinismul este considerat a fi o religie de import împreună cu islamismul şi iudaismul. Din acest motiv, s-a putut vorbi despre creştinismul african mai ales odată cu expansiunea colonialismului. Această atitudine este, într-o anumită măsură, greşită deoarece creştinismul s-a dezvoltat în Africa, mai ales în partea de nord a continentului, chiar de la începuturile lui. Apostolul care a propovăduit Evanghelia în Africa a fost Sfântul Apostol Marcu şi, aşadar, se cuvine să spunem că creştinismul în Africa este de origine apostolică. Cu toate acestea, multe dintre instituţiile creştine au pătruns în Africa ca parte a ceea ce presupunea expansionismul occidental[3].Creştinismul a ajuns în Africa la scurt timp după evenimentele legate de moartea şi învierea Mântuitorului. Ca urmare a propovăduirii Sfântului Apostol Marcu avem astăzi Biserica Coptă şi pe cea Etiopiană cu elementele lor unice adaptate culturii şi mentalităţii oamenilor. Aşadar se poate spune că creştinismul s-a constituit şi în Africa ca parte indigenă, fiind adânc înrădăcinat în istoria continentului. Creştinismul african comportă astfel suficientă vechime pentru a fi considerat o religie africană tradiţională.[4] De asemenea, din mijlocul său au apărut autorii patristici de o mare valoare, precum Tertulian, Origen, Clement al Alexandriei şi Fericitul Augustin. De asemenea reprezentanţi ai creştinismului din Africa au contribuit în mare parte la dezvoltarea creştinismului în sine, precum şi la apărarea dogmei. Astfel aceştia iau parte la sinoadele ecumenice şi locale ale Bisericii, au contribuţii majore la dezvoltarea monahismului, a cultului şi a învăţământului religios prin vestita şcoală catehetică din Alexandria. Totodată pământul „continentului negru” a fost şi el udat cu sângele martirilor.Creştinismul în Africa cunoaşte în ansamblul său o măreţie deosedită, având mii de biserici locale, odată cu sosirea negustorilor portughezi, mai târziu cu sosirea coloniştilor misionari, iar în secolul XX prin bisericile care au luat naştere după anul 1960, an în care majoritatea ţărilor africane şi-au dobândit independenţa.

Faţă doar de situaţia de la începutul secolului XX, creştinismul a cunoscut în Africa o dezvoltare neaşteptată. Totuşi ţările islamice formează o mare pată albă pe harta geografică a Bisericii din Africa. Pe întreg acest teritoriu nu numai că numărul creştinilor este în descreştere, dar şi activitatea misionară este lipsită de cel mai mic progres. Şi să mai spunem că în unele din aceste regiuni creştinismul ajunsese în antichitate la o deosebită înflorire. Motivul pentru care Biserica nu a putut să pătrundă până în „marea pată albă” nu constă în lipsa unei voinţe universale misionare şi nici în faptul că musulmanii nu se lasă convertiţi, ci mai degrabă în absoluta intoleranţă a societăţii islamice ca atare. Un musulman care primeşte botezul sau doar intenţionează acest lucru cade în dispreţ universal şi de multe ori îşi pune în pericol viaţa. Însăşi activitatea misionară îşi poate găsi sfârşitul în botezarea unui musulman. Luat în ambientul său musulmanul poate să se convertească la fel ca oricare altă persoană. Dar constrângerea socială cu care este înconjurat face ca un musulman să treacă foarte rar la creştinism[103].